amintiri, fapte de viata, locuri dragi

Ziduri de cuvinte

Am trecut azi pe la Maria.Era gânditoare,privea absentă pe fereastră de câte ori discuţia aluneca în direcţia copiilor, subiect întotdeauna deschis dar atât de dureros pentru amândouă.Mihai asista ca de obicei impasibil la discuţie, plictisit de lamentările noastre.Oricum el nu poate înţelege zbaterile unui suflet de mamă cu dorul în suflet.El n-a avut, nu are copii, încă un punct pe care n-a reuşit să îl marcheze în viaţă ca cel al serviciului pe care l-a pierdut după revoluţie şi nu a mai reuşit să-l recupereze.Aşa că Maria, ca multe femei din România a preluat cu mult curaj responsabilităţile  şi grijile familiei.Plictisit, Mihai părăseşte câmpul discuţiei îndreptându-se spre locul de zi şi de noapte,dormitorul, unde se trânteşte în patul imens cu intenţia de a urmări o emisiune sportivă,singurul lucru care îl pasionează.

-Mai poate sta tolănit în pat,fără să facă nimic toată ziua, o intreb a nu ştiu câta oară pe Maria.

-Ce mai întrebi şi tu, parcă nu l-ai cunoşte de atâţia ani, îmi răspunde ea resemnată.

-Eşti cu gândul departe, ai veşti de la Andrei?o intreb eu.

-Nu, nu m-a sunat de două săptămâni, ca de obicei şi tremură sufletul în mine de dor.

Andrei este baiatul ei din prima casatorie,sufletul ei.

Eu ştiu că nu l-a văzut de aproape doi ani, vorbesc la telefon.El e prea ocupat cu serviciul lui la Bucureşti,vrea să facă bani mulţi,vrea maşină puternică,casă,un copil.E drept că nici nora ei nu o poate suferi, cu toate că intre ele nu  a existat nicidată o discuţie prin care să-şi dea pe faţă sentimentele.Maria ţinea prea mult la fiul ei încăt să-i pună în pericol liniştea din familie.Prefera să ducă povara dorului cu demnitate zi după zi, lună de lună.

O privesc cu admiraţie, a rămas neschimbată.La cei cincizeci de ani ai săi e încă frumoasă.Părul strâns la spate abia poate stăpâni cârlioţii argintii care alunecă pe gâtul zvelt de căprioară speriată.Ochii ei mari şi albaştri păstreza stralucirea serilor de iarna cand frigul abia atinge razele reci din geamul curat.E înaltă, suplă,cu blugii bine mulaţi peste coapsele fine.”Cum a putut să o înşele”mă gândesc eu dar nu mai vreau să deschid rănile vechi, erau dureroase şi pentru mine.Maria trebăluieşte prin bucătărie în timp ce eu rememorez sorbind din cafea, episodul petrecut cam prin 90,imediat după revoluţie,Andrei avea vreo 10 ani, era în clasa a patra la doamna Ani, una dintre cele mai grozave învăţătoare de la şcoala opt,recunoscută în oraş pentru calitatea

dascălilor de acolo.Maria făcea naveta la vreo şaizeci de kilometri de oraş şi pleca dimineaţa la ora şase ca sa ajungă inapoi pe la 15-16.Era dăscăliţă dar venise din alt judeţ, unde era titulară, aşa că a luat un post unde i s-a oferit.

Nu concepea să stea acasă,fără serviciu,nici Mihai nu era de acord.El nu avea probleme,lucra în oraş, la o fabrică de maşini-unelte,mergea cu maşina,nu avea treabă.

Era 10 iunie, se apropia ziua ei de nastere dar nu prea se gandea la ea, stia ca va fi una obisnuita cum a fost de atatea ori.Nimeni nu se gandea sa ii faca vreo surpriza,de atatea ori a trecut neobservata incat aaproape ca s-a obisnuit.In schimb ea se zbatea sa faca tot felul  de pregatiri cand era ziua lui Mihai sau a lui Andrei.Ii  placea sa faca prajituri, mai ales pentru Andrei stiind cat este acesta de mancacios.

Cand a deschis ochii afara ploua cu galeata,stropi mari se izbeau in geamul dormitorului.Mihai dormea linistit,se trezea mai tarziu,mergea la serviciu cu masina si trebuia sa ajunga abia la sapte, era in oras,uneori il trezea si pe Andrei pe care Maria il pregatea de cu seara pentru scoala.Ii pregatea hainele, pachetul cu mancare,ghiozdanul.Era marisor, in clasa aIV-a se descurca singur cu cheia la gat.Pana cand s-a spalat,a baut o cafea ploaia parca a mai stat,nu mai batea cu atata putere in geam.Ce sa faca?trebuia sa plece la drum chiar daca ploua,autogara era destul de departe,ii trebuia o jumatate de ora ca sa ajunga .De acolo lua autobusul pentru a ajunge in satul din zona Codrenilor unde era profesoara.In autogara o asteptau Angela si Rodica,colegele de suferinta ,faceau naveta in aceeasi zona si se intalneau in fiecare zi.

Ploaia nu contenise nicio clipa fetele stateu la discutii in autogara fara sa verifice daca autobusul care le transporta plecase sau nu.Niciuna nu isi inchipuia ca acesta ar putea pleca fara ele din moment ce soferul le cunostea de doi ani ,stia unde fac naveta.

-V-ati facut planurile de lectie pentru azi?intreba Maria.

-lasa-ma cu planurile de lectie,cine crezi ca vine in satul asta,pe vremea asta sa ne controleze,raspunde Angela,oricum niciodata nu ma tin de plan,intotdeauna intervine ceva si trebuie sa ma adaptez,completeaza ea.

-Da,ai dreptate,ma duc sa vad ce-i cu autobusul asta,ca nu putem sta aici fara niciun rost.Se intoarce intr-un suflet:

-A plecat,striga Maria,nu pot sa cred cat este de nesimtit sa ne lase aici,completeaza ea foarte nervoasa.

-Ce facem acum?intreaba Angela dezamagita de situatie.Nu mai puteam pierde vremea degeaba,hotaram sa mergem fiecare la casele noastre.

Maria porneste fara niciun chef spre casa,numai gandul ca ar putea sa se mai culce o ora fiind singura acasa,o face sa grabeasca pasul pe bulevardul inca umed de ploaia care abia inceincetase.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s